Monumente

Cetatea si Muzeul Histria

Cetatea Histria

Istoric

Cetatea Histria, situată pe malul lacului Sinoe, este prima colonie greacă de pe ţărmul de vest al Mării Negre. Întemeiată pe la mijlocul secolului VII a.Chr., Histria are o dezvoltare neîntreruptă atât în perioada greacă, cât şi în cea romană, reprezentând pentru multă vreme cel mai însemnat centru economic şi cultural de la gurile Dunării. Istoria oraşului în epoca greacă cunoaşte perioade de dezvoltare întrerupte de distrugeri violente repetate, datorate campaniei lui Darius împotriva sciţilor (sfârşitul sec. VI a.Chr.), apoi confruntărilor dintre Filip al II-lea şi Ateas (a doua jumătate a sec. IV a.Chr.) sau includerii în regatul lui Burebista (mijlocul sec. I a.Chr).

Sub stăpânirea romană oraşul cunoaşte o autonomie nominală şi aderă la „Comunitatea elenilor din Pont” (Hexapolis/Pentapolis). Prosperitatea din timpul împăraţilor Antonini şi Severi (sec. II- primele decenii ale sec. III p.Chr.) este întreruptă de invaziile carpo-gotice de la mijlocul sec. III p.Chr.  În perioada Dominatului (sec. IV-VI p.Chr) Histria cunoaşte o perioadă de relativă linişte şi dezvoltare, întreruptă de atacuri ale hunilor (sec. IV-V p.Chr), avarilor şi slavilor (a doua jumătate a sec. VI p.Chr.). Sfârşitul propriu-zis al Histriei ca centru urban se leagă de condiţiile politice şi administrative ale Dobrogei în secolul al VII-lea p.Chr. După treisprezece secole de existenţă ia sfârşit istoria cetăţii.

Monumente

Un mare avantaj al acestui sit în fața celorlalte colonii grecești de pe litoralul românesc îl reprezintă nesuprapunerea sa de către o locuire medievală sau modernă. Acest aspect facilitează obținerea de informații coerente despre monumentele Histriei. Cercetările arheologice, inițiate acum peste 100 de ani, au adus la lumină, treptat, elemente defensive, trasee stradale, edificii de cult, comerciale, reședințe, cartiere meșteșugărești etc, dintre care prezentăm mai jos, câteva dintre cele mai importante edificii:

            Zidul de incintă romano-bizantin reprezintă ultima restrângere a cetăţii. Construit după distrugerea gotică de la mijlocul sec. III p.Chr, zidul este distrus la sfârşitul aceluiaşi secol (295 p.Chr) şi refăcut în sec. IV p.Chr., în vremea împăraţilor Diocletian şi Constantin cel Mare. Alte refaceri vor avea loc în timpul domniei lui Anastasius şi la sfârşitul sec. VI- începutul sec. VII p.Chr. Incinta de vest este prevăzută cu 7 turnuri şi două porţi. Alte 3 turnuri şi 2 porţi mai mici sunt construite pe laturile de nord şi de sud ale incintei.

            Poarta mare a cetăţii are o deschidere de 3,30 m. Ea este prevăzută cu patru turnuri, ce cuprind între ele o curte interioară.

            Piaţa şi edificiile publice de tip basilical urmează imediat în spatele porţii. Basilica paleocreştină, cu criptă, situată în faţa porţii de intare, funcţiona încă la mijlocul sec. VI p.Chr.
Spre sud sunt două basilici civile, cu câte două rânduri de coloane, care au servit probabil unor scopuri administrative.

            Edificiul comercial (tabernae), construit în sec. IV p.Chr., se compune dintr-o sală cu absidă şi o încăpere lungă, prevăzută cu tejghele şi boxe.

            Piaţa cu portic este situată la capătul străzii ce conduce la terme; este pavată cu lespezi de piatră şi mărginită cu baze de coloane aparţinând ordinului ionic.

            Băile romane (Terme I) amenajate, cu aproximaţie, în sec. I p.Chr., au funcţionat până la sfârşitul sec. IV p.Chr. Edificiul se compunea din săli de acces (loje separate prin arcade şi pavate cu mozaic) şi săli cu funcţie termală propriu-zisă: tepidarium, caldarium, laconicum, frigidarium.

            Cartierul de est (Domus) situat pe malul lacului. Este format din patru insulae de edificii laice şi religioase, plasate la intersecţia a două artere de circulaţie importante. Încăperile sunt dispuse în jurul unor curţi interioare cu portice. Unele presupun structuri etajate sau cu o funcţionalitate specială (reşedinţă a episcopului, adăposturi pentru pelerini, spaţii administrativ-gospodăreşti). Întreg ansamblul datează din secolele IV-VI p.Chr.

            Basilica episcopală– este una dintre cele mai mari basilici creştine din Dobrogea (ea măsoară 58 m lungime şi 18 m lăţime). Accesul se făcea prin trei portaluri monumentale, încadrate de elemente decorative din marmură. Edificiul a fost construit în prima jumătate a sec. al VI –lea p.Chr., peste o basilică mai mică de la sfârşitul sec. IV p.Chr.

            Zona sacră– atestă cele dintâi dovezi de existenţă ale oraşului. Spaţiul este ocupat de vestigii ale templelor lui Zeus, Afroditei, probabil al lui Apolon, de altare şi baze votive. Ea a funcţionat de la mijlocul sec. VI a.Chr. până la sfârşitul perioadei elenistice.

            Băile romane  (Terme II)– sunt situate în afara incintei romano-bizantine. Construcţia, cu o suprafaţă de cca. 1000 m2 , dispunea de o curte interioară înconjurată pe trei laturi de un portic cu coloane şi amenajări specifice destinaţiei sale (săli de baie, sistem de încălzire, reţea de canalizare etc.).

            Muzeul cetăţii etalează un bogat material documentar, rezultat al cercetărilor arheologice desfăşurate aici de aproape un secol. Ele constau în inscripţii, elemente arhitectonice, fragmente sculpturale, ceramică, vase de sticlă, monede, etc.

Situatia actuala

Deși situl a trecut prin mai multe etape de restaurare de-a lungul celor 100 de ani de când a intrat în atenția arheologilor români, condițiile climatice grele  (alternarea iernilor geroase cu verile foarte călduroase, fenomenul de îngheț-dezgheț, creşterea nivelului pânzei freatice, vântul puternic caracteristic zonei), dar și afluxul mare de turiști care îi trec pragul, au contribuit la o degradare continuă a sitului. Bilanțul distrugerilor provocate de iarna dintre 2014-2015 este unul dezastruos: băile din interiorul fortificației târzii au cărămida măcinată, ceea ce pune în pericol stabilitatea întregului monument; partea superioară a intrării secundare în cetatea târzie (Poarta mică) este deosebit de instabilă – blocuri mari de piatră sunt pe pragul de a se prăbuși, motiv pentru care accesul vizitatorilor pe această poartă a fost blocat; unul dintre zidurile care lonjează latura de nord a străzii care intră în cetate prin Poarta mică s-a prăbușit, necesitând intervenția cât mai rapidă a restauratorilor pentru a nu duce la prăbușirea întregului complex.

Acestei stări de degradare i se adaugă starea premiselor din baza arheologică și a muzeului de sit. Deși refăcute la începutul anilor 2000, acestea s-au degradat serios în ultimii ani, din cauza faptului că nu au fundațiile izolate. Acest aspect a dus la infiltrarea apei din pânza freatică (foarte ridicată în zonă) în pereții clădirilor, producând umflarea tencuielii și cojirea pereților. Interiorul muzeului a avut cel mai mult de suferit – depozitul său (lapidarium), situat la parter, a fost inundat în iarna amintită, apa ajungând la aproape 1 m înălțime în interior. Amintim că acest depozit are menirea de a proteja piese arheologice din piatră de o inestimabilă importanță (material sculptural și mai ales epigrafic). În acest moment însă depozitul nu își mai poate îndeplini acest rol pe parcursul anotimpurilor ploioase. O altă problemă a muzeului este reprezentată de acoperișul din sticlă, din cauza căruia, în afară de efectul de seră creat în muzeu vara, care face aproape imposibilă vizitarea interiorului său, se produce un proces permanent de decolorare a materialul fotografic şi informaţional afișat pe pereții sălii centrale. O soluție care să permită în continuare iluminarea naturală, dar și respingerea razelor solare și împiedicarea formării insuportabilului efect de seră ar fi deosebit de necesară.

Depozitele exterioare ale șantierului prezintă în momentul de față spărturi în ziduri, produse de măcinarea sau crăparea pereților exteriori, nemaiasigurând din acest motiv un climat propice sau sigur pentru conservarea pieselor din interior. Pământul scos din săpăturile vechi (anii ’30-’50) obturează obiective arheologice importante, cum ar fi incinta romană timpurie care, deși are o poartă restaurată, nu este vizibilă vizitatorilor, fiind ascunsă în totalitate de valul înalt de pământ.

Toate aceste probleme necesită fonduri financiare de care muzeul constănțean nu dispune, iar utilizarea banilor primiți anual de la minister de echipa de cercetare pentru desfășurarea campaniilor anuale de săpături, nu numai că sunt insuficienţi, dar folosirea lor în detrimentul cercetării arheologice ar fi un lucru de neconceput în momentul de față.